Farul meu. De Silviu Calangiu. Ionut, pentru cei de acasa

Mi-e ciuda si-mi vine sa plang: moare Farul!!! Moare echipa asta frumoasa care mi-a inseninat ani buni din copilarie. Si, odata cu ea, se duce o bucatica din mine. Una mare, in esenta, dar de-o schioapa, in realitate, cu fular de imprumut primit de la unchiul Fani. Cu care, de altfel, urlam, din toti rarunchii pentru Babicu', Butoiu, Dinu sau, pe vremuri si mai si, pentru alde Camui, Petcu, motoreta Visan, Tataran, Marian Popa (Doamne, cum mi s-a facut pielea gainii cand l-am vazut convocat la nationala!) sau Petrica Grigoras-cel mai tare din oras!

Ieri, fanii au iesit in strada, cu funia la grumaz. Ai nostri rechini de canal comunal sunt lefteri si la un pas de desfiintare. Azi, aflu ca Bosanceanu a vandut clubul. Nu-mi miroase a bine. Nu vad cu ochii inteleptului debarasarea asta. Mai ales acum, cand amarastenii au picat in "B" si n-au habar ce-i asteapta. De fapt, nici macar nu stiu daca vor reusi, financiar, sa spere la ziua de maine...

Nu stiu ce e de facut. Nu stiu cine si cu ce bani ar putea sa ajute. Poate vanzarea pustiului Alibec, despre care vorbeste o tara intreaga, sa ne aduca la suprafata. Cert e ca pana nu se potolesc mareele de vesti proaste, imi sta, ca un ghimpe in inima, gandul ca o parte din mine ar putea fi acoperita cu tarana si calcata in picioare sau scuipata.

Chiar nu as vrea ca orasul asta, in care Mazare-do-Brasil-cu-al-sau-Nicusor arunca bani pe toate rahaturile sa ramana fara sange din sangele sau. Caci Farul e mai mult decat hartia igienica a unor afaceristi (da, da, nu oameni de afaceri, ca asta ar presupune ca sunteti fiinte!) care au tot incalzit colacul in speranta ca vor da de profit. Farul e mai mult decat un club care nu are bani sa-si imprime fulare si care ii tranteste sponsorului in nas "Da' faceti-le voi, daca tot cer fanii!" sau ai carui jucatori vin si dau de la ei din buzunar, pentru un sort si un tricou de antrenament.

Farul e echipa noastra. A celor care au inghetat, de-atatea ori pe stadionul de pe Primaverii, a celor care au plans la ultima excursie in "B", venita ca un last-minute dramatic, a celor care au aplaudat cand Carabas a saltat mingea peste Lacatus, la un 3-o cu Steaua de neuitat sau a celor care stiau, dinainte, ca Banica Oprea in careu inseamna 11 metri pentru ai nostri.

Domnilor, va rog din suflet: lasati orgoliile deoparte si puneti mana si salvati echipa asta!!! Daca nu din mandria de a pune o eticheta lucioasa pe caietul cu performante al orasului, macar de dragul copiilor. Ai mei si ai dumneavoastra.

Silviu Calangiu. Ionut, pentru cei de acasa. Suporter FC FARUL.

Stuff

Pe repede-inainte. Asa, in ultima zi de lucru, cu un picior la Barcelona si celalalt...cu tija-n el, in continuare:

1. Am constatat ca am acasa "Thriller"-ul lui MJ din 1983, pe vinil! Tata, tu l-ai luat? Si daca da, de unde?
2. Tot acasa, intre discuri, am gasit niste cover-uri in romana la diverse hit-uri rock'n roll. Partea tare: titlul este tradus si pentru melteni. "Rock in jurul ceasului" va zice ceva?
3. Printre revelatiile saptamanii se numara magazinul "ALGORE", din spatele Intermacedonia (Piata Iancului, Bucuresti) si berea nord-coreeana Taedonggang. Mai jos, reclama difuzata (wow!) la televiziunea comunistilor. Sloganul: "Taedonggang, Mandria Phenianului!".

Deci...Adios! (Unfortunately) I'll be back!!!

Michael-am calcat in picioare. Iar acu' il pupam, ca pe moaste

Omul, in general, e un cabotin. Un parsiv, un magar fara coaie, un nesimtit si un indiferent. Loveste cand cel de langa el e la pamant, dar are grija sa fie primul care ii ofera aceluiasi individ, in alta ipostaza, un umar pe care sa planga. Face asta ranjind, desigur. Scuipa, dar sterge imediat ce i se ofera ocazia...Si mai da si cu parfum. Astia suntem. Ne prefacem interesati de soarta amaratului doar cand drama acestuia ne umfla buzunarele sau stomacul.

Mi-e scarba de tot ce tine de moartea lui Michael Jackson. Il stiti, ala negru, trecut prin 'nalbitor, de respira greu si avea bucurii la copii. Ala, asa cum era el vazut: pedofil, tampit, nebun, extraterestru, megaloman, disperat, ipohondru, molestator, drogat. Ala de radeam de el, cu doua zile inainte sa plece la intalnire cu fostul socru, Elvis, ca vrea sa puna, pe scena, 300.000 de cristale Swarovski...

Ala care a trimis in dormitor "n" cupluri in calduri in anii '80 si la inceput de deceniu noua, si care a invatat lumea cum sa se miste de la stanga la dreapta si dinspre inainte spre inapoi, cu stil, in pasi ireali de moonwalk. Ala de avea de gand sa se sinucida pe scena, caci n-ar fi dus, in veci, la bun sfarsit cele 50 de concerte din Marea Britanie. Si tot ala de mi-am dat seama ca, desi n-am fost niciodata fan (tricoul din 1991 nu se pune, era la moda) m-a facut sa-i fredonez melodiile si sa-i stiu clipurile de la cap la coada si vitzavercea...

Ce a ramas acum din el? O papusa de 50 de kilograme, fara par si cu coastele frante. Zice-se ca pana si creierul ar fi ajuns la altii. Pielea si nasul si le-a pierdut de multa vreme. Si...cam atat. Asta, insa, pentru cei care se impaca de minune cu superficialitatea lumii de la suprafata si sunt fani declarati ai pastilelor inghitite fara prea multe intrebari. Noi, toti ceilalti, vom avea mereu MUZICA.

My prrrrrrecious

Astazi, despre Pitzi Pretioasa. O stiti....Isi desfasoara activitatea in fiecare birou care se incadreaza intr-o limita a decentei decorativ-financiare. De obicei, eroina noastra lupta cu viata la categoria "sub 30". De ani. Sunt si exceptii, insa.

Pitzi Pretioasa, pe care o vom nota, de-acum inainte cu PP, pleaca mereu de jos. Pulovere lalai, adidasi mult prea macho, nefericit combinati cu blugi (jeansi, ma rog) din Obor, par vopsit intr-un blond fie prea strident, fie prea spre portocaliu si...nici urma de feminitatea pe care, vrei-nu vrei, ti-o ofera, la un moment dat, un machiaj bun.

La inceput, PP e saritoare. Rupe podeaua cu sprintul ei ori de cate ori e vorba sa contribuie cu ceva la bunul mers al uzinei de productie. E incredibil de agila. Te streseaza cu bunavointa ei, chiar. Apoi, odata cu retehnologizarea, culmea...statutul prietenei noastre, PP, creste. In ochii si-n creierasul ei bi-neuronal, cel putin. Uita de unde a venit si cine e , cu adevarat. O observi cum, cu o tactica a cameleonului, incearca sa fure de la colegele din jur. Mai niste decoltee, mai o rochita minuscula, mai o tona de fond de ten pe pometi, de zici ca e masca venetiana, la un moment dat. O vezi cum calca usor, incercand, parca sa leviteze la doi centimetri deasupra solului si cum isi tine nasul in bataia...aerului conditionat.

Crezi ca ai de a face cu o super diva? Crezi ca Pitzi a noastra a trecut la statutul de viespe de mall? Esti doar la jumatatea drumului, prietene! Prima si prima oara, iti dai seama ca, de fapt, artista s-a transformat intr-o pretioasa. Nu mai face absolut nimic si, desi are un job sub al tau, din toate punctele de vedere, adopta postura gainii. O stiti? Aia care sta mereu cu mainile infipte in solduri si cotcodaceste, scuipand graunte sau boabe de porumb in jur. Sa te mai ajute cu ceva? Bai, esti copac?!?Pai pana si o basina i se pare ceva nefiresc. Doar n-o sa-si strice unghiile, nu?

Apoi, stai si procesezi un pic informatia, la rece. 111100001111100000011111! Adica, in traducere: frate, las-o sa se faca de cacat singura, nu te mai enerva! Oricum, lipsa de educatie se observa in discursu-i monoton, pigmentat cu erori gramaticale si un mare vid la capitolul politete. Oricum, indiferent ce ar pune pe ea, e la cutite cu deo stick-ul... Oricum, privirea ei iti da senzatia ca incerci, de nebun, sa stai de vorba cu un peste din acvariu. Si...oricum, indiferent in ce ar poza, nu ramane decat o pitzipoanca pretioasa, ratacita in jungla noastra cu noxe si cocalari.